Despre cruda realitate
Uneori e prea mult!
Oameni care omoară alţi oameni pentru bani sau din furie – îndreptată spre victimă sau spre o altă persoană.
Părinţi care îşi ucid copiii sau îi aruncă într-o groapă ori la gunoi. Părinţi care îşi molestează copiii.
Talentul lui Cristian Gog
S-a terminat şi cel de-al doilea sezon al emisiunii „Românii au talent” şi, după cum era normal, au şi apărut speculaţii şi comentarii răutacioase legate de Cristian Gog – câştigătorul acestei ediţii.
Găseşti la tot pasul oameni pregătiţi cu o afirmaţie tăioasă sau cu un comentariu dispreţuitor, ţinute la pachet cu o doză de aroganţă ce spulberă speranţa că lumea ar putea fi un loc mai bun. E drept că mulţi, dacă nu toţi dintre cei ajunşi în finală meritau să câştige, dar cum formatul emisiunii nu permite, poate cel mai bun lucru de făcut ar fi fost ca fiecare spectator sau telespectator să trimită măcar un SMS pentru a-şi susţine favoritul şi nu să aştepte finalul pentru a cârcoti.
Vorbe despre iubire
Cineva i-a vorbit demult despre iubire. Dar nu despre cea din cărţi sau din filme. Şi i-a spus despre iubirea aceea dezarmant de sinceră şi înduioşătoare. Despre cât este de simplă, de curată şi de liberă. I-a spus că iubiţii vin şi trec, dar iubirea va rămâne. I-a spus că nu trebuie să îşi piardă încrederea nici măcar atunci cand a scăldat iubirea în lacrimi, fiindcă un suflet rănit va fi întotdeauna vindecat de altul.
I s-au spus multe cu privire la iubirea necondiţionată, cea care nu are nevoie nici de bani, nici de haine de firmă, nici de machiaj sau Photoshop. I s-a spus că, în iubire, nu există învingători sau învinşi, fiindcă inima nu ţine scorul.
Fă-mă fericit(ă)!
Nu sunt genul de persoană care să aibă norocul de a găsi bani pe stradă sau de a câștiga la vreun concurs, însă anul trecut soarta mi-a dovedit că nu e cum spun eu și că, poate, ar fi timpul să nu mai fiu atât de negativistă.
Undeva în apropierea Crăciunului am primit o înștiințare cum că aș fi câștigat premiul al II-lea în cadrul unui concurs organizat pe MakeMeHappy.ro si am crezut, inițial, că este o glumă. Nici nu îmi aminteam foarte bine cum și dacă mă înscrisesem, cu adevărat, în concursul respectiv, așa că am aruncat o privire.
Într-adevăr, adăugasem câteva produse în wishlist-ul meu, după cum spunea regulamentul, dar probabil că făcusem acest lucru mai mult de dragul ideii de a cotrobăi prin magazinele pe care mi le punea la dispoziție concursul.
V-am ametit suficient, așa că este cazul să vă spun cu ce se ocupă acest site. Nu e prea greu de ghicit, în realitate. MakeMeHappy.ro este site-ul care te face fericit. Fără exagerare! Cel puțin la mine a funcționat. M-am înscris într-un concurs care nu presupunea decât faptul că trebuia să adaugi în coșul tău produse care să se încadreze într-o anumită sumă, iar apoi m-am trezit acasă cu un iPod Touch, pe care eu l-am ales în locul premiului câștigat inițial.
Ce este mai frumos decât să primești lucrurile pe care ți le dorești? Ei bine, aceasta este ideea pe care se bazează MMH, iar tu nu trebuie să faci nimic altceva decât să îți creezi un cont sau să te loghezi cu contul de pe Facebook. Apoi îți faci o listă ( sau mai multe), începi să adaugi cadouri și îți inviți prietenii să își facă și ei cont și, desigur, liste.
Interesant este și faptul că prietenii tăi îți pot rezerva cadouri fără ca tu să știi identitatea acestora. Astfel, elementul surpriză rămâne. De asemenea, dacă tu cumperi un produs, ceilalți vor fi afla că tu l-ai ”rezervat”.
Cu MMH nu ieși în pierdere! Parcă aș face reclamă unei bănci, așa a sunat, dar o spun cu mâna pe inima. Bine, de fapt, cu mana pe tastatură, dar fără să stau pe gânduri. De ce?
Dacă nu ai câștigat încă la vreunul din concursuri, nu e motiv de panică, pentru că poți fi lovit de HappyAttack sau atacul de fericire, pe românește. În fiecare luna, MMH alege trei utilizatori pe care îi premiază cu unul dintre obiectele pe care aceștia le au în propriul wishlist.
Pe lângă toate acestea, MMH are și un MALL, unde magazinele online își pot pune produsele. Utilizatorii își aleg produsele preferate din aceste magazine și își pun la punct wishlist-ul. Trebuie să fii pregătit, nu știi când vrea cineva să îți ofere un cadou, nu?
Acestea fiind spuse, vreau doar să felicit echipa aflată în spatele acestui minunat proiect și să vă îndemn pe voi, pe toți, să veniți pe MakeMeHappy pentru a avea parte de surprize plăcute.
Eu mi-am chemat deja prietenii, tu ce mai aștepți?
P.S. Dacă vrea cineva să îmi facă un cadou și nu știe ce să aleagă, iată wishlist-ul meu. :D
Bloggerii aleg mașina anului
A început Autovot 2011, concursul în care publicul își poate desemna mașinile preferate, dintre cele apărute în țara noastră, în cursul anului 2010. Anul acesta, baieții de la Automarket s-au gândit că și bloggerii au un cuvânt de spus în acest sens. Iată care au fost alegerile mele:
Categoria DESIGN
- Locul I - Honda CR-Z
- Locul II - Jaguar XJ
- Locul III - Peugeot RCZ
Categoria CALITATE/PREȚ
- Locul I - Kia Sportage
- Locul II - Mazda 2
- Locul III - Hyundai ix20
Bloggerii care votează sunt automat invitați la Gala Autovot, care va avea loc în 9 februarie la hotelul Ramada North din Bucureşti, dar pot, de asemenea, să câștige o tabletă Allview Alldro cu Android 2.1, ce se va acorda prin tragere la sorţi între cei care îşi vor expune preferinţele pe blogul propriu.
Astfel, dacă ai blog și vrei să influențezi Premiul Bloggerilor din România, poți să participi și tu. Iar dacă nu ai blog, sau este cazul unuia dintre prietenii tăi, fiecare poate vota în aplicația special concepută pentru acest concurs. Mai multe informații pentru participare găsiți pe blogul Automarket.
Așadar, la treabă! Votați, votați, votați! Fie ca … Honda să câștige! :D
Mascota copilăriei
Mă întreb de câteva zile care ar putea fi mascota preferată a unui copil. De fapt, eu încerc să îmi imaginez o mascotă care să atragă atenția unui număr cât mai mare de copii. Mă interesează foarte tare pentru că am în vedere un micuț proiect ce îi vizează direct pe ei, pe princhidei.
Tocmai de aceea, îndrăznesc să apelez la voi, dragi cititori, twitteriști, internauți și să vă întreb dacă ați avut în copilărie vreo mascotă sau dacă a existat animăluțul de pluș ori personajul din desene animate sau, de ce nu, din reclame, care v-a purtat noroc, v-a inspirat și v-a atras. Poate fi un animal, o pasăre, o floare sau chiar un fruct.
Lăsați-vă imaginația să zboare sau amintiți-vă de perioada în care erați copii! Aștept, cu drag, să-mi spuneți care este imaginea mascotei perfecte sau care a fost preferata voastră.
Între timp, până vă faceți curaj și lăsați mesaje, am să vă arăt mascota mea din copilărie. Singura diferență este că elefănțelul meu era maro. Totuși, nu mă așteptam să găsesc o imagine care să îi semene atât de tare. Era vesel și simpatic, îmi plăcea să stau de vorbă cu el. Numele lui era Ravi.
Așadar, voi ce mascote preferați când erați copii?
Fapta bate vorba
Dacă există în lumea asta un lucru care ne enervează pe toți, acela este, cu siguranță, lipsa de respect pe care ceilalți o afișează față de noi. Ne lovim, de-a lungul timpului, de fel și fel de oameni. Tocmai de aceea pot spune că am întâlnit persoane al căror comportament a lăsat de dorit și m-a scos din pepeni.
Încep să cred că noi toți, rasa asta umană, nu realizăm cat de multe spune comportamentul nostru despre propria persoană. Cu toții greșim, e normal, însă e foarte grav să repeți aceeași greșeală.
Și ca să ajung unde trebuie, e foarte rău când omul, adică fiecare dintre noi, nu este conștient de răul pe care și-l face sieși, imaginii sale, dar și celor din jur. Suntem atât de absorbiți de grija de a spune ceea ce trebuie și de a părea culți și inteligenți prin fiecare frază pe care o scoatem pe gură, încât pierdem din vedere faptul că gesturile și felul în care ne comportăm cu cei din jur spun mai multe despre noi decât orice vorbă.
Astfel, există persoane care, intenționat sau involuntar, dau dovadă de o profundă lipsă de respect fată de noi. Sau noi față de ei. Din această categorie fac parte următoarele persoane:
1. Oamenii care întârzie la întâlniri
Eu, olteancă fiind, aș putea spune că am un fel de ”sangre caliente” în vene și îmi ies destul de repede din răbdări, iar lucrul care m-a enervat cel mai tare la un om și care, totdeauna, mi-a spus multe despre acesta, cu siguranță a fost punctualitatea. A stabili o întâlnire cu cineva și a lăsa persoana respectivă să te aștepte este o lipsă de respect supremă.
Fiecare om este liber să își organizeze și să își folosească timpul pe care îl are după bunul plac. După cum dorește, deci, și nu după cum îi dictează lipsa punctualității a altor persoane. Am învățat în școala generală – mulțumesc din suflet pentru acest lucru doamnei diriginte – despre sfertul academic.
De asemenea, acasă am învățat ca, în cazurile extreme, când sunt cu adevărat ocupată și nu am reușit să-mi organizez timpul și activitățile și am o întâlnire, să sun și să anunț că voi întârzia. Indiferent că este vorba de întâlniri cu amicii sau întâlniri de afaceri, cel mai rău lucru pe care îl poți face este să întârzii. Se întâmplă să fim reținuți în aglomerația urbană pe care sperăm întotdeauna că o vom ocoli printr-un miracol divin sau e posibil să ne întâlnim cu o veche cunoștință care este pusă pe taină, tocmai de aceea este recomandat să plecăm cu ceva timp înainte către punctul de întâlnire.
În orice caz, a întârzia la o întâlnire îți face o prezentare proastă, care nu mai necesită cuvinte, demonstrează că nu ești capabil să îți organizezi timpul și că nu respecți nici de timpul persoanei cu care te întâlnești. Astfel, îi poți da peste cap o întreagă zi perfect planificată.
2. Oamenii care fumează
Am renunțat de foarte mult timp la încercarea a de convinge fumătorii să renunțe la acest viciu nenorocit care, din câte se observă, nu îi afectează doar pe ei, ci și pe cei din jurul lor.
Am fost tare încântată când am auzit că vor da lege prin care să interzică fumatul în localuri – lege care s-a dus, desigur, pe apa sâmbetei – pentru că mi se pare de-a dreptul jignitor pentru nefumatori. De ce? Eu, ca persoană ce alege să meargă într-o după-masă pentru a bea o cafea cu doi-trei cunoscuți într-un local al magnificului oraș în care am avut nefericirea să mă nasc, sunt nevoită să mă complac în a fi învăluită de strașnicul miros de tutun, ce-mi va rămâne impregnat în păr, în haine și chiar în piele.
Și, vorba-ceea, de știam că va fi așa, nu mai iroseam parfumul de acasă. Ce mă fac eu dacă am, apoi, o întâlnire cu o persoană respectabilă, în fața căreia ar trebui să mă prezint impecabil? Nu prea este de bun augur să mă prezint duhnind a tutun și nici nu-mi convine să stau închisă în casă, doar pentru a nu se lipi mirosul acesta de mine.
Să mai punem la socoteală și faptul că am prins o tuse foarte urâtă din cauza tutunului inhalat de-a lungul timpului? Este o lipsă de respect pentru nefumători, susțin cu tărie acest lucru!
Dacă fumătorii simt, cu adevărat, nevoia să fumeze, pot ieși 5 minute afară, în cazul în care nu rezistă până în momentul în care pleacă din local.
Doavadă de lipsă de respect vine și din partea celor care te țin încurcat sau îți dau planurile peste cap, precum și din partea persoanelor care se strecoară în discuții fără a cere permisiunea, însă cele două categorii dezbătute mai sus sunt atât de comune și, cu toate acestea, oamenii nu conștientizează unde greșesc.
Comportamentul nostru întărește, de obicei, greutatea cuvintelor, dar se întâmplă și ca subtextul să contrazică textul. Tocmai de aceea trebuie să fim atenți la ceea ce facem, pentru a nu îi jigni pe cei din jurul nostru.
Viitorul sugurumă speranța!
Gestul lui Adrian Sobaru, bărbatul care s-a aruncat de la balcon în sala de plen a Parlamentului în timp era dezbătută moțiunea de cenzură împotriva guvernului condus de Emil Boc, a fost categorisit ca fiind unul inexplicabil și a generat o mulțime de discuții, în urma cărora, o parte din cetățenii români și-au manifestat solidaritatea față de situația în care se află acest om, susținând că înteleg perfect ce este în sufletul său și că se confruntă și ei cu aceleași greutăți, pe când alții au tras concluzii radicale și au stabilit că Adrian Sobaru și-ar fi pierdut mințile, având în vedere faptul că a recurs la un astfel de gest.
Să stabilim, de la bun început, un lucru: fapta lui nu este de lăudat, nici nu este cea potrivită, dar consider că fiecare, în parte, ar trebui să analizeze situația înainte de a-l condamna pe acest om și, mai grav, de a-l arăta cu degetul susținând că are probleme psihice.
Înainte de a fi cetățean al acestui stat, Adrian Sobaru este tată. A avea un copil reprezintă cea mai mare împlinire a omului pe acest pământ, dar nu spun acest lucru pentru că l-am trăit pe pielea mea, ci fiindcă mi-a ajuns familia de care am avut parte și iubirea cu care părinții m-au învăluit pentru a conștientiza că pe primul loc într-o familie se vor situa întotdeauna copiii. Cei care sunt părinți cu adevărat nu se vor gândi la bogății materiale și la palate înainte de familie și de binele copiilor. Dar există oameni și oameni, nu trebuie să ne mai surprindă vreun scenariu.
Adrian Sobaru are doi copii, însă unul dintre aceștia suferă de autism. În primul rând, este fantastic de dificil să trăiești cu o persoană bolnavă în familie. O astfel de situație te trântește la pământ, te dă cu capul de pereți și te obligă, în același timp, să faci tot posibilul să mergi mai departe pentru a fi ajutorul de care cei dragi au nevoie. Doar cei care nu s-au lovit de așa ceva îndrăznesc să vorbească.
E greu să te știi tu însuți bolnav, e greu să îți știi mama țintuită la pat sau să realizezi că tatăl tău nu te mai recunoaște. Dar situația care îți rupe sufletul în mii de bucăți și îți retează pofta de viață este cea în care îți surprinzi copilul lovit de bolile grele ale acestei vieți, indiferent care ar fi ele. Nu este singurul om din țară care se confruntă cu astfel de greutăți. Alții chiar trec prin momente mult mai dificil de suportat, e drept. Însă aceste lucruri nu diminuează gravitatea situației din familia Sobaru și nici nu o fac să pară mai roz.
Sărăcia duce la disperare. Din câte am înțeles, salariul lui Adrian Sobaru se încadrează în suma de aproximativ 30 de milioane de lei vechi, adică 3000 RON. Nu sunt bani puțini, există într-adevăr familii care trăiesc din sume mult, dar mult mai mici și, poate, mai multe persoane.
Revenind, însă, la situația acestui om, costurile tratamentelor pentru autism (și pentru majoritatea bolilor rare sau deosebit de grave) se ridică la niște sume destul de mari, ceea ce înseamnă că familia rămâne, apoi, cu grija unei luni întregi în care trebuie să asigure hrană și trai decent pentru cei doi copii.
În plus, pentru a merge cu copilul bolnav la doctor, trebuie să ai niște sume în buzunar. Iar dacă acestea îți lipsesc, ești liber să faci cale întoarsă. Totul se învârte în jurul banilor și este foarte greu să mai primești atenție, chiar și în cazul în care ai omul pe patul de moarte, în situația în care nu ești dispus sau nu ai ce să bagi în buzunarele celor care oferă îngrijiri. De altfel, Adrian Sobaru nici nu asigură copilului său întregul tratament de care ar avea nevoie, deoarece situația financiară nu îi permite.
În orice caz, nu factorul financiar, ci ideea de a nu mai avea speranță a fost cea care l-a împins pe tatăl acestor copii să recurgă la asemenea măsuri. Eu nu vreau să mai aud comentarii din partea unor oameni care se lăfăie în bani și susțin că aceștia vin ușor. Trăim cu toții în aceeași lume, e drept, dar nu avem aceeași situație. Nici financiară, nici de alt gen. Nu toți pot deveni webdesigneri sau social media experts, pentru că nu sunt făcuți, pur și simplu, pentru asta. Sau e prea târziu pentru ei să mai încerce.
E ușor să dai lecții despre cum poți schimba lucrurile în viața ta atunci când ești singur și îți duci doar ție grija, e ușor să spui că trebuie să treci și prin greutăți pentru a atinge succesul, însă atunci când ai o familie, ea va sta pe primul loc și vei avea grijă ca ei să nu simtă loviturile vieții, mai ales dacă este vorba de copii.
Sărăcia cu care se confruntă țara noastră nu este doar una materială. Am ajuns săraci cu duhul. Nu mai știm să ne respectăm aproapele și am călca peste cadavre pentru propriul bine. Suntem egoiști, lacomi și ne-am pierdut în goana după bani. Iar acești bani nu prea se mai găsesc, în țara noastră, din câte se vede.
Adrian Sobaru nu a recurs la gestul respectiv doar pentru prezent, ci, mai ales pentru viitor. Lăsând deoparte aspectul financiar, acest om nu reușește să mai vadă o lumină la capătul tunelului în care se află, dar nici la începutul viitorului copiilor săi, ceea ce l-a sfâșiat pe dinăuntru. A îndrăznit să se întrebe ce se va întâmpla cu visele și speranțele copiilor lui și l-a cuprins disperarea.
Gestul acestui tată este unul simbolic. Adrian Sobaru a arătat că este revoltat din cauza lipsei condițiilor de viață optime și a libertății. Adrian Sobaru este deznădăjduit pentru că, într-o țară în care conducătorii acesteia susțin că trebuie să strângem cureaua, doar o parte a populației face acest lucru, în timp ce alții continuă să trăiască la fel de bine ca și până acum.
Adrian Sobaru nu este nebun! În privirea lui citești disperarea, iar cuvintele trădează și ele deznădejdea. Este un om care conștientizează situația acestei tări și care știe cât de greu este pentru multe familii din România. Este omul care a acționat disperat, împins de viitorul sumbru care se arată pentru copiii aflați la început de drum. Cu greu am detaliat această situație și probabil n-a făcut-o în cel mai bun mod. Însă, ceea ce am dorit să înțeleagă toată lumea a fost faptul că nu nebunia a stat la baza gestului făcut de Adrian Sobaru, ci contextul actual în care ne regăsim cu toții.
Pentru început, despre viitor
Alina Constantinescu a scris și a spus foarte bine că 1 ianuarie nu este un început bun.
Și sunt absolut de acord cu ea, pentru că schimbările nu le faci la o dată prestabilită, ci atunci când simți că a venit vremea. Fiecare lucru, în viață, își are timpul său. Prima zi a anului s-a dus, așa că nu mai discutăm despre schimbări, ci, mai degrabă, despre cum vor fi cele care au rămas.
Rândurile de mai jos se situează la limita dintre predicții și urări pentru perioada următoare. :)
Anul 2011 va fi un unul îndrăzneț. Începând cu un sfios gust de inovație, va presăra fulgi de schimbare asupra vieților noastre. Afirmarea profesională – acest must al vieții fiecărui homo sapiens, călătoriile și iubirea – sarea și piperul, ce dau gust și intensitate trăirilor fiecăruia dintre noi, nici una dintre ele nu va lipsi din agendele vieților noastre în anul proaspăt venit.
Anul 2011 va fi o provocare. Dilmele vor fi punctul cheie în aceste 12 luni, iar deciziile potrivite (atenție, nu corecte!) vor aduce urme de invidie pe chipurile celor din jur. Tocmai de aceea, vom învăța să păstrăm aproape de sufletele noastre și în imediata apropiere fizică doar pe cei ce ne țin de mână și ne îmbărbătează atunci când toată lumea a plecat.
Anul 2011 nu va fi un an al speranțelor, ci va fi unul pragmatic. Vom păși pe tărâmuri la care doar îndrăzneam să visăm și vom ține piept provocărilor. Vom lăsa dorințele și idealurile să danseze fără teamă pe câmpul viitorului și ne vom lua la întrecere cu ele.
În 2011 nu vom discuta despre criză. Și nu pentru că ea va înceta să existe, ci din simplul motiv că vom ști să îi închidem ușa în nas și să ne bucurăm în tihnă de mulțumirea care va pune stăpânire pe sufletele noastre.
Anul 2011 va fi unul al sănătății și al împlinirii. Sau, cel puțin, asta sper și astfel vă doresc!
5 lucruri din 2010
Anul care stă să se încheie a fost unul tare dificil și nefast pentru mine. Totuși, Sorin Grumăzescu mi-a pasat o leapșă – 5 lucruri din 2010– ceea ce înseamnă că eu trebuie să vorbesc despre victoriile personale din acest an. Asta da provocare!
- Am realizat că degeaba îmi doresc diverse lucruri, dacă nu de ele am nevoie. Și că nu le primesc. Iar dacă le am, voi ajunge să conștientizez că m-am axat pe lucrurile care nu erau pentru mine.
- Am participat, în primăvară, împreună cu echipa de teatru a liceului care m-a ”găzduit” timp de 4 ani, la Festivalul de Teatru Francofon Tevfik d’Or – eveniment organizat și găzduit de liceul Tevfik Fikret din Ankara, Turcia. Cu această ocazie, am reușit să mă pun eu însămi la încercare, pentru că am avut de pregătit o piesă grea, solicitantă. A fost dificil fiindcă era primul meu contact cu arta teatrală, dar, pe lângă asta, versurile lui Tristan Tzara, cele cu care am reprezentat țara noastră în Turcia, nu au fost dintre cele mai facile. Eclectismul, domnule, eclectismul! Nu mai punem la socoteală faptul că discutăm despre limba franceză, una la care nu am excelat vreodată, bine? Pe lângă toate acestea, pentru un astfel de proiect era necesară, evident, munca în echipă, capitol la care noi nu am stat deloc bine. Însă, nu are rost să mă întind pe subiect. O să menționez doar faptul că nu ne-am întors cu mâna goală de la acest festival, ci cu Premiul Special al Juriului, lucru cu care ne mândrim deoarece mediul în care am aterizat a fost mult peste nivelul nostru, dar despre asta voi povesti cu altă ocazie, în anul care vine.
- Am citit mai mult decât anul trecut și m-am îndrăgostit de scrierile acestui maestru al prozei scurte, pe numele său Juan Carlos Onetti.
- Am vizitat Italia, o țară la care visam de atâta timp și care a rămas puternic imprimată pe paginile sufletului meu. Cu siguranță nu ar fi fost așa dacă nu aș fi avut alături o persoană foarte dragă - cea care mi-a făcut șederea atât de plăcută. Timpul petrecut în Italia a reprezentat mai mult decât o vacanță, a fost un fel de refugiu în fața anului 2010. Am ajuns, desigur, și la Gardaland - cel mai mare și cel mai îndrăgit parc de distracții tematic al italienilor, aflat pe malul lacului Garda, în inima Veronei. Aici, copilul din mine s-a bucurat de fiecare fărâmă de peisaj gustată și fiece carusel probat, în parte.
- Am început să scriu pe blog. Nu constant, e drept, dar scriu în funcție de timp, de posibilități și de idei. Însă, mai important de atât este faptul că am reușit să aduc pe blog 6 oameni minunați, cărora le mulțumesc și le sunt recunoscătoare pentru că au făcut parte din Crăciunul meu special, din momentul în care au acceptat să scrie pe această temă. Aici puteți reciti articolele lor: I, II, III, IV, V, VI.
2010 a fost un an plin. Cu bune și (mai mult) cu rele, este adevărat, dar important e faptul că, la final, mă regăsesc sănătoasă alături de familie. La rândul meu, pasez leapșa lui Andrei Crivăț și lui Florin Moldovan, în speranța că nu se supără atât de tare din cauză că îi săcâi pe picior de final de an, însă am cam tras mâța de coadă în ceea ce privește scrisul pe blog.
Page 1 of 3
